Principalele boli cardiovasculare
Pe lângă factorii ereditari, există o serie de factori declanșatori, foarte importanți din cauza varietății lor: tabagismul, hipercolesterolemia, diabetul, obezitatea, hipertensiune, stresul și sedentarismul. Și glandele suprarenale joacă un rol esențial în morfologia nervilor care alimentează inima. Dacă glandele suprarenale sunt slăbite și acidoza se dezvoltă, atunci vom asista la formarea depunerilor de colesterol în plăci, ceea ce va avea drept efect accidente vasculare. Dacă inima și țesutul vascular sunt afectate, proasta circulație a sângelui conduce la moartea celulelor, ceea ce se manifestă prin: aritmie cardiacă, încărunțirea părului, amnezie, dureri și angină pectorală, senzația de greutate în colțul pieptului, petechia (învinețire cu ușurință), reflux sanguin din cauza slăbiciunii valvelor (provoacă dureri pectorale), tensiune sanguină și sistole prea puternice sau prea slabe asociate cu glandele suprarenale), diastole mari (valoare la limita inferioară), senzație de oboseală (mai ales în cursul exercițiilor fizice), respirație întretăiată din cauza retenției de apă, a tulburărilor cardiace congestive și a edemelor miocardice (lichide acumulate în jurul inimii), rezistență scăzută, crampe și spasme în timpul exercițiilor fizice, blocajele instalate la nivelul sistemului limfatic, provocând probleme legate de sistemul limfatic leneș.
În 90% dintre accidentele cardiace, inima încetează să mai bată. Oprirea inimii se manifestă prin pierderea cunoștinței, lipsa de reacție la stimuli, mișcări respiratorii lente, zgomotoase, haotice.
În 90% dintre accidentele cardiace, inima încetează să mai bată. Oprirea inimii se manifestă prin pierderea cunoștinței, lipsa de reacție la stimuli, mișcări respiratorii lente, zgomotoase, haotice.
Ateroscleroza
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, apar modificări „de uzură” princare depunerile de pe pereții vaselor sanguine. Sângele transportă o mulțime de substanțe necesare metabolismului, sau substanțe rezultate din procesele metabolie, care trebuie eliminate. Dintre acestea, cele mai periculoase sunt grăsimile în exces, care se depun în organe unde nu le este locul: ficat, pancreas, țesuturile de sub piele, precum și pe pereții arterelor. Astfel se formează plăcile aterom. Pericolul apare atunci când obstrucția depășește 70% din lumenul vasului.
Dacă artera este „înfundată”, zona pe care o deservește suferă de o acută lipsă de oxigen și de nutrienți, și apare fenomenul numit „ischemie”. Aceasta înseamnă că nu primește suficient sânge, prin urmare nici nu poate transporta suficient sânge către celelalte țesuturi.
La început, aceste simptome nu se simt de către pacient. Ulterior, apar și alte simptome: lipsa de aer, senzația de sufocare, oboseala la efort, amețeala, tulburări de atențție și de memorie, dureri în piept, palpitații, dureri de cap, dureri abdominale sau de picioare, oboseală la mers. Dar cea mai gravă complicație a acestei obstrucții ale vaselor de sânge sunt anevrismele, care pot duce la hemoragie internă.
Infarctul de miocard
Infarctul de miocard este criza cardiacă declanșată de obstrucția arterei coronare, când un cheag de sânge blochează brusc una din arterele coronare, iar o parte a inimii va fi lipsită complet de sânge.. Private de oxigen, celulele cardiace mor rapid pe o suprafață mai mare sau mai mică, determinând diminuarea capacității de contracție a mușchiului și tulburări ale ritmului cardiac care pot duce la oprirea inimii. Dacă în 30-40 minute fluxul de sânge nu e readus la mușchiul inimii, țesutul cardiac începe să moară încet dar sigur. Mușchiul inimii continuă să moară timp de 6-8 ore când infarctul e complet.
Simptome: durere în piept - bruscă, violentă, de obicei în spatele sternului; dificultăți de respirație. Această durere poate iradia în gât, maxilar, brațe, umeri, spate. La unele persoane, durerea e ușoară sau medie iar disconfortul nu e resimțit; respirație dificilă, greoaie, întreruptă.
Atacul de cord
Atacul de cord se produce când un cheag de sânge blochează una din arterele coronare, situație în care inima nu mai primește sângele de care are nevoie.
Simptome:
▪ durere toracică, de peste 15 min.și se întinde spre maxilare spate sau brațe
▪ presiune, apăsare, strânsoare în piept
▪ bătăi de inimă neregulate
▪ respirații scurte și frecvente
▪ transpirații reci
▪ amețeli
La diabetici și vârstnici, pot apărea alte simptome de slăbiciune, durere în piept, de spate, amorțirea mâinii, greață, indigestie.
Aritmia
În mod normal, bătăile inimii sunt imperceptibile. În caz contrar, avem de a face cu o aritmie.
Cauzele aritmiilor: febră, efort fizic, anxietate, cafea, tutun, energizante, medicamente.
Tipuri de aritmie:
- tahicadie=prea rapid
- bradicadie=prea lent
- extrasistole=ritm neregulat
Tahicardia
Ritmul cardiac normal este de 60 de bătăi pe minut. Vorbim de tahicardie atunci când ritmul cardiac depășește 100 de bătăi pe minut. Atunci când tulburarea de ritm cardiac nu este patologică, vorbim de tahicardie sinusală, accelerarea inimii indicând pur și simplu o febră, o anemie sau o deshidratare. Cel mai adesea acesta este consecința unui efort fizic, a stresului (enervare, teamă, anxietate) sau a consumului de substanțe excitante (cofeină, alcool, medicamente). Adesea, subiectul nu are nici o senzație. Dacă se manifestă sub formă de palpitații, tahicardia este angoasantă. De fapt, aceste palpitații nu sunt în general grave, chiar dacă sunt însoțite de respirație greoaie, stare de rău, transpirație bruscă, oboseală.
Bradicardia
Aceasta înseamnă că ritmul cardiac este de mai puțin de 60 bătăi pe minut la adulți și 70-80 la copii sub 6 ani
Bradicardia sinusală
Cauze: boli cardiace - hipertensine, infarct; endocardită, operații pe cord; boli endocrine, în special hipotiroidism; diabet; colesterol; icter; demineralizare; dimpotrivă, prea mult potasiu; sedentarism.
Remedii: infuzie de unguraș, sau de odolean; masaj de ulei de rozmarin.
Medicamente cardiovasculare: aderența între eficacitate și eficiență
Medicina cardiovasculară modernă beneficiază de două argumente pentru a rezolva o mare parte din provocările clinice curente: un număr impresionant de medicamente cu eficacitate dovedită și ghiduri pertinente adresate gestionării corecte a patologiei cardiovasculare. Din păcate, traducerea în practică a acestor avantaje este mai puțin optimistă. Spre exemplu, o evaluare recentă (Global Heart, 2016) arată că eficacitatea medicației pentru pacienții cu evenimente cardiovasculare este de aproximativ 75%. Cu toate acestea, doar 70% dintre pacienți accesează aceste resurse, doar 80% dintre pacienți beneficiază de prescripții ale profesioniștilor din sistemul medical, și doar 50% dintre pacienți aderă la recomandările făcute. În final, eficiența reală pe evenimentele cardiovasculare este de 21%. Un alt studiu (American Heart Association, 2007) arată că Statele Unite, din 100 de prescripții, 88% sunt operate de pacienți, 76% dintre pacienți urmează recomandările, și doar 47% dintre pacienți continuă aceste recomandări; din aceștia, aproape jumătate iau medicația în cantități mai mici decât cele prescrise. Aderența la medicație este, așadar, piesa cea mai importantă care permite transformarea eficacității medicinei moderne în eficiență practică.
Organizația Mondială a Sănătății definește aderența prin „gradul în care comportarea unei persoane corespunde cu recomandările acceptate furnizate de cadrul medical”. Aderența la terapie conține două elemente esențiale, reprezentante de persistență (urmarea fidelă în timp a prescripției medicale) și concordanța (pacientul acceptă și înțelege prescripția medicală). Aderența ideală este rareori atinsă în practica curentă, iar abaterile interesează 3 etape distincte: inițierea terapiei, implementarea corectă a terapiei și persistența pe timpul indicat al terapiei. Dintre aceste 3 etape, cel mai dificil de monitorizat este implementarea; ne referim la posibilitatea ca pacientul să nu respecte orarul și dozajul medicației prescrise (fie subdozând, fie supradozând). Neaderența la medicație este responsabilă de un număr suplimentar de decese sau evenimente majore cardiovasculare, de spitalizările în acces și nu în ultimul rând de costurile suplimentare.
Multipli factori contribuie la nonaderență: socio-economici, legați de terapia însăși, legați de condiția patologică și comobilității, legați de obiceiurile și comportamentul pacienților, și, în fine, legați de sistemul de sănătate. Pe de altă parte, nonaderența terapiei poate fi nonintențională sau intențională.
Nonaderența nonintențională se referă la barierele puse în fața pacientului, ținând de resursele practice, în timp ce nonaderența intențională se referă la motivații și concepții proprii ale pacientului, și cu alte cuvinte la bariere perceptuale privind terapia (de exemplu, „tratamentul nu are sens”, „tratamentul îmi face rău”, „tratamentul îmi dă dependență”).
| Complexitatea și durata tratamentului |
| Interferența cu viața de zi cu zi |
| Confuzii și neînțelegerea stării de sănătate sau a terapiei |
| Anticiparea unor efecte adverse |
| Efecte adverse considerate inacceptabile |
| Dificultăți în memorarea de a lua medicamente |
| Insatisfacții legate de tratament sau sistemul de sănătate (de exemplu, mesaje negative transmise de media) |
| Schimbarea frecventă a prescripției (fenomenul „turbulență a terapiei”) |
| Constrângeri financiare |
| Caracteristici personale (comorbidități, consum de alcool, depresie, ...) |
Aderența la terapie reprezintă o mare problemă în prevenția primară. În aceste situații, este vorba de o populație la care abordarea trebuie făcută holistic, iar terapia farmacologică (atunci când este cazul) trebuie să abordeze toate componentele de risc la pacienții care sunt pauci sau asimptomatici. Una dintre modalitățile prin care s-a încercat rezolvarea acestei probleme este conceptul de polypill (Wald și Lawe, 2003). În acest concept, o singură capsulă conține mai multe substanțe active care țintesc diferite componente de risc (de exemplu, un antiagregant, o statină și un inhibitor de enzime de conversie).
O problemă asemănătoare de aderență se pune în hipertensiunea arterială criptogenică, unde pacientul, de cele mai multe ori, asimptomatic, trebuie să ia o medicație care să controleze concomitent tensiunea arterială și riscul adițional. Studiile au arătat că terapia combinativă (două sau mai multe molecule din clase farmacologice diferite) este mai eficientă, și însoțită de mai puține reacții adverse decât creșterea dozei unui medicament dintr-o singură clasă (Wald, 2009). În același timp, administrarea unei combinații de molecule într-o singură capsulă (în combinație sau asociere fixă) îmbunătățește semnificativ aderența la terapia hipertensivă (Bangalore, 2007). Aceste constatări au favorizat introducerea în ghiduri și pe piața farmaceutică a unor asocieri fixe de două și trei medicamente care au demonstrat ameliorarea aderenței la pacientul hipertensiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu