Uleiul de ceai

Uleiul din ceai, graţie proprietăţilor sale tămăduitoare şi antiinfecţioase, poate să trateze eficient o multitudine de afecţiuni cum ar fi picioarele atletului, infecţiile unghiilor degetelor de la picioare, dermatita, ulcerele orale şi bubele reci, precum şi alte afecţiuni asociate infecţiilor cu candida şi alte infecţii fungice. Valoarea sa în privinţa tratării aftelor şi cistitei este indiscutabilă.

Istoric

Timp de mii de ani, aborigenii Bundjalung din Nordul statului New South Wales au preţuit proprietăţile unui copac numit Melaleuca alternifolia. Există peste trei sute de varietăţi ale acestui copac, dar una singură produce uleiul medicinal.

Cercetările au dovedit faptul că uleiul de ceai pur este o substanţă extrem de complexă, conţinând cel puţin patruzeci şi opt de compuşi organici care acţionează conjugat, sinergic, pentru a asigura un efect tămăduitor maxim. Primul european care a adunat mostre de frunze a fost Joseph Banks, în 1770.  În aproximativ aceeaşi perioadă, oamenii căpitanului Cook preparau un ceai ,,aromat şi revigorant" din frunze, care înlocuia astfel ceaiul pe care îl aduseseră cu ei din India - de unde şi numele acestui ceai.

În 1922, un chimist australian a întreprins experimente şi a anunţat rezultatele Societăţii Regale din New South Wales. El a descoperit puterea antiseptică a uleiului: de treisprezece ori mai puternic decât acidul carbonic, care era folosit în acest scop în vremea aceea (acum se ştie că este de patru ori mai puternic decât dezinfectantele cu destinaţie casnică). Descoperirile sale au stimulat continuarea cercetărilor şi în luna ianuarie 1930, sub titlul ,,Un nou germicid australian": editorul Revistei Medicale a Australiei făcea o informare în privinţa utilizării acestui ulei în practică generală. Rezultatele obţinute într-o varietate de afecţiuni, când a fost folosit pentru prima oară, au fost deosebit de încurajatoare, o trăsătură uimitoare fiind aceea că dizolvă puroiul şi lasă suprafeţele rănilor infectate curate, astfel încât acţiunea sa germicidă devine mai eficientă fără a aduce vreo tulburare vizibilă ţesuturilor.

În 1930, Jurnalul Medical Britanic afirma: ,,Uleiul este un dezinfectant puternic, însă nu este otrăvitor şi nici iritant, fiind utilizat cu succes într-o mulţime de afecţiuni septice".

Deşi s-a constatat că este eficient pentru o multitudine de afecţiuni, inclusiv cele dermatologice fungice, cererea a depăşit foarte mult ofertă şi au început să fie create substanţe sintetice. Odată cu apariţia medicamentelor minune (începând cu penicilina sintetică), valoarea uleiului de ceai a  fost pierdută din vedere.

În anii 70 ai secolului trecut, să manifestat o revenire a interesului faţă de acest ulei; actualmente Australia producând peste 10 tone anual. Poate fi regăsit în zilele noastre într-o mulţime de produse comercializate în întreaga lume.