Dezinfectarea apei potabile cu substanţe anorganice periculoase

La filtrarea apei, nu toate bacteriile sunt reţinute şi o parte, rămânând libere în apă, trec prin instalaţiile de curăţare a apei şi se află în apa filtrată. Pentru crearea unei bariere sigure împotriva infecţiilor, apa se dezinfectează. Substanţele utilizate în scopul dezinfecţiei apei trebuie să corespundă unor condiţii, dintre care cel mai important este să nu se modifice calitatea organoleptică a apei, şi să nu se lase urme de substanţe nocive după tratare.
Pentru dezinfectarea apei se utilizează în special clorul și fluorul, dar şi alte substanțe anorganice cum sunt: bromul, alaunul, carbonatul de calciu, carbonatul de magneziu şi carbonatul de potasiu.
Cele mai multe surse publice de apă conțin fluor, clor și brom. Toate cele trei substanțe chimice intră în concurență, în corpul nostru, cu iodul, ducând adeseori la carențe de iod. Cum glanda noastră tiroidă depinde de iod, această combinație de chimicale ar putea fi, foarte bine, cauza creșterii galopante a frecvenței cu care apar bolile tiroidiene.

Clorul

Clorul este un element chimic care se regăsește în natură, însă este prezent și în corpul uman în cantități foarte mici. Principalele funcții ale clorului în organism sunt:

• reglarea echilibrului alcalin-acid din sânge;
• ajutarea curăţirii deşeurilor din organism; 
• ajutarea digestiei.

Cele mai bune surse naturale de clor sunt sarea de masă, algele şi măslinele. Deficienţa de clor poate duce la pierderea părului şi a dinţilor, însă excesul – mai mult de 15 grame zilnic – poate avea de asemenea efecte secundare extrem de neplăcute.

Clorul este folosit ca dezinfectant pentru apă din anul 1900. De obicei, apa de la robinet conține clor pe post de dezinfectant, dar care produce foarte mulți radicali liberi, dioxine și diverși cancerigeni: tricloretilena (care are miros dulceag, activează celulele cancerigene și deteriorează ADN-ul). Pentru clorinarea apei, se folosesc diferiţi compuşi ai clorului ce conţin clor şi diferite metode de contact a lor cu apa. Cantitatea clorului in apa potabilă este normată de STAS astfel: pentru clorul fixat - 0,8-1,2 mg/l, pentru cel liber - 0,3-0,5 mg/l.

Apa de la robinet este o apă tratată cu clor, eventual cu ozon, pentru dezinfectare în scopul eliminării agenților patogeni precum bacterii, fungi sau virusuri.
De cele mai multe ori, apa de la rețea, în ciuda tratării, poate conține substanțe periculoase pentru sănătate: clor și compuși ai clorului, trihalometani, metale ca fier, mangan, plumb, arsenic, cadmiu, mercur, compuși de calciu și magneziu, fungi,  bacterii, paraziți.

Superclorinarea

Constă în clorinarea apei cu doze de clor mari, în exces. Deși împiedică dezvoltarea bacteriilor precum Giardia sau E Coli, clorul este în același timp toxic pentru organismul uman. Clorul este un oxidant puternic, un iritant foarte puternic care contribuie la acumularea radicalilor liberi, având efecte asupra sănătății celulelor. Cele mai nocive efecte ale excesului de clor sunt:

• cancerul de colon;
• distrugerea vitaminei E, cu consecințe grave cum ar fi distrugerea  celulelor roşii din sânge, degenerare musculară, anemii şi tulburări de reproducere.

Deși împiedică dezvoltarea bacteriilor precum Giardia sau E Coli, clorul este în același timp toxic pentru organismul uman. Clorul este un oxidant puternic, un iritant foarte puternic care contribuie la acumularea radicalilor liberi, având efecte asupra sănătății celulelor. Clorul introdus în apă se combină cu substanțele naturale din apă și formează produși de clorurare numiți trihalometani (THM), produși ce determină apariția radicalilor liberi; aceștia distrug celulele existente în organism. Dacă se face duș cu apă ce conține clor, acest clor este absorbit de porii dilatați ai pielii produce boli precum astm, bronșită, scade elasticitatea și hidratarea pielii. Apa tratată cu clor nu mai conține electroni și protoni liberi, principalii catalizatori ai proceselor biochimice din organism.
Cele mai nocive efecte ale excesului de clor sunt:

• cancerul de colon;
• distrugerea vitaminei E, cu consecințe grave cum ar fi distrugerea  celulelor roşii din sânge, degenerare musculară, anemii şi tulburări de reproducere;
• riscul de cancer și boli coroanriene pentru persoanele care consumă apă tratată cu clor este de peste 90%.

Fluorul

Când a fost introdusă  pe piață apa fluorurată, ca potențial factor de prevenire a cariilor dentare, s-a făcut apel la fluorura de calciu,  produs natural lipsit de reacții adverse asupra organismului uman.
Mai târziu, începând din anii '40, apa potabilă a fost, în mare parte, fluorizată prin adăugarea de fluorură de sodiu, - un produs rezidual toxic, rezultat în procesul de fabricaţie a aluminiului; de asemenea este un deșeu de fabricație în industria armamentului. Această metodă de tratare a apei este folosită în special în Statele Unite ale Americii. Inclus în pastele de dinţi, în apele de gură şi, în cele din urmă, în apă de la robinet, fluorul ar fi urmat să îmbunătăţească sănătatea dentară. 

Fluorul reprezintă un microelement mineral ce în organismul uman se localizează aproape exclusiv în tendoane, oase și dinți (sub forma de florură de calciu sau de fluoroapatită). 

Principalele funcții ale fluorului în organism sunt:

• protecție împotriva cariei dentare (această acțiune se manifestă chiar și la concentrații reduse);
• participă la menținerea structurii oaselor (fără a influența însă procesul de creștere în sine)

Cele mai bune surse naturale de fluor sunt sardinele, ceaiule, sucul natural de grapefruit, carnea de pasăre, unele formule de lapte.

Deficitul de fluor poate duce la un risc crescut pentru apariţia cariilor dentare, creşte şansele de osteoporoză şi fracturi. Există studii care arată că fluorul întăreşte, într-adevăr, smalțul dinţilor şi reduce riscul apariţiei cariilor la copii, dar în schimb afectează negativ sănătatea dinţilor, care nu e legată doar de smalţ; în plus, are efecte nocive asupra sistemului osos, și produce demență.
Fluorura de sodiu se număra printre cei mai periculoşi aditivi ai apei. Efectele pozitive asupra sănătăţii dinţilor sunt depăşite de riscurile folosirii lui.

Conform standardelor EPA (agenţia pentru protecţia mediului), cantitatea maximă admisă de fluorura de sodiu este 4 mg/litru.

Fluorura de sodiu este clasificată, împreună cu arsenicul şi cianură, în categoria otrăvurilor periculuase şi este folosită pentru otrăvirea şobolanilor. Hidrogenul fluorurat este un poluant industrial. 

Cele mai nocive efecte ale excesului de fluor sunt:

• distrugerea capacității organismului de autoapărare şi de refacere ducând la îmbătrânire prematură, la boli şi deformaţii ale oaselor;
• fluorurile afectează şi genele celei de a doua şi a treia generaţii;
• inhibarea sistemului imunitar, prin inhibarea ADN-ului sistemului enzimatic de autoapărare;
• boli ale oaselor şi articulaţiilor: osteoporoză, cancer la oase, artrite, umflări şi dureri de articulaţii.
• oamenii mai în vârstă care trăiesc în zone cu nivele crescute de fluor   în apă potabilă prezintă în peste 41% din cazuri fracturi de bazin; 
• îmbătrânirea smalțului dinţilor, la o sănătate precară, la mongolism în rândul copiilor şi la creşterea celulelor canceroase.
• suprasolicitarea rinichilor, cu consecințe grave asupra oamenilor care beau multă apă, pentru că duce la o creştere a eliminării urinare; 
• reducerea metabolismului grăsimilor, hidrocarbonaţilor, proteinelor şi a tuturor alimentelor ingerate;
• fluorul permite muşchilor să se mişte, dar nu să se relaxeze. În cantităţi mari, fluorura de sodiu duce la paralizii şi decese;
• fluorile trec prin placentă şi pot dăuna fătului;
• interferează cu metabolismul calciului;
• creştere a cazurilor de cancer osos şi decese la bărbaţii sub 20 de ani;
• creşterea cancerului bucal (gurii), în special în cazul Nu folosirii pastei de dinţi fluorizată; 
• produce mutaţii genetice în diferite lanţuri de celule și ușurează formarea melanoamelor, fibroadenoamelor etc.; 
• boli ale sistemului digestiv: ulcere, colite, constipaţie, greaţă, ciroza, hepatită, intoleranţă la vitaminele B şi C;
• boli ale căilor urinare, rinichilor şi vezicii urinare;
• boli ale căilor respiratorii şi ale plămânilor: tuberculoză, astm, rinite, sinuzite, bronşite;
• boli circulatorii: ateroscleroză, atac de cord, vene varicoase, tromboză coronariană, hipotensiune şi hipertensiune;
• boli de sânge: leucemie, hemofilie, anemie;
• dereglări şi retarde mintale şi neurologice: nevroze şi psihoze, poliomielită, scleroze multiple;
• boli de ochi: cataractă, tulburări de vedere, glaucom, dezlipiri de retină;
• disfuncţii endocrine: diabet, guşa, diminuarea funcţiei glandelor suprarenale, tiroide şi sexuale;
• boli de piele, unghii şi păr: acnee, furuncule, dermatite, eczeme, alopecie şi lupus;
• boli ale dinţilor şi gingiei: dinţi marmoraţi şi închişi la culoare, pierderi de calciu şi pierderi osoase;
• naşteri premature, pierderi de sarcină, pierderea auzului şi dureri de cap.
• disfuncționalități ale sistemului nervos central. 

Adolf Hitler a căutat un mijloc de a face oamenii docili şi influenţabili. El a descoperit că fluorura de sodiu, lipsită de miros, otrăveşte încet şi inhibă micul ţesut din lobul occipital stâng al creierului mare care în mod normal ajuta persoană să se împotrivească dominării. 
Și această problemă a combaterii efectelor negative ale excesului de fluor are remedii. La fel ca și în cazul clorului, este necesară filtrarea apei potabile înainte de a fi furnizată consumatorului, precum și folosirea pastei de dinți fără fluor, disponibilă în magazinele de medicină naturistă.