În Antichitate, omul ideal era cultivat, inteligent, sănătos și cu un corp frumos. Anticii au înțeles rapid că mintea nu poate exista fără un corp bine îngrijit, de aceea s-au preocupat atât de capacitățile intelectuale, cât și de pe cele fizice. Creștinismul a adus cu sine un dispreț pentru corp, și un accent exclusiv pe suflet, căci trupul este pieritor și se strică, dar sufletul este nemuritor și are nevoie să fie îngrijit.
Renașterea a readus în prim-plan conlucrarea optimă dintre trup și suflet. Dar influențele negative din epocile care au urmat au produs din nou ruptura dintre trup și suflet: era industrială de la începutul capitalismului, materialismul dialectic al anilor comunismului, dar mai ales societatea de consum de acum au pus accent pe inteligență și performanță mentală. Să nu uităm însă că sănătatea minții nu poate exista fără sănătatea corpului; nu degeaba există proverbul latin „mens sana în corpore sano”.